Arta de a vorbi in public

Duminica nu este ziua mea preferata. Asociez o dupa amiaza de duminica cu mirosul uniformelor de scoala proaspat calcate  si cu pregatirile intense din viata unei familii pentru o noua saptamana.

In general, dupa orele 18.00, incep sa-mi apara gandurile cu ce am de facut in urmatoarea saptamana. Incerc sa pacalesc creierul cu tot felul de activitati, dar el intotdeauna imi induce acea stare de neliniste interioara specifica.
Ce am de facut saptamana viitoare? Iata motto-ul al fiecarei zi de duminica dupa-amiaza.
Oricat de libera imi place sa cred ca sunt as fi ipocrita sa afirm ca nu sunt si eu un “sclav” al societatii.

In aceasta zi de duminica mi-am impus sa combat starea de agitatie. Stau pe o banca. Lumina specifica a zilelor de toamna imi inunda toata fiinta.Simt ca imi patrunde prin toti porii corpului. E placut, dar ceva imi trezeste atentia. Ma uit in jurul meu, oameni avuti , oameni fara sanse, oameni multumiti sau nu. Cu totii par a fi conditionati de ceva sau cineva.

Brusc mi-am amintit de arta de a vorbi in public!!

Bănuiesc că sunt puţini cei care işi imagineaza că a vorbi în faţa multor oameni este uşor, indiferent dacă e vorba de un discurs politic, de a prezenta un proiect la o conferinta, de a tine o banala sedinta in fata colegilor sau doar de a prezenta nişte invitaţi la o petrecere. Totuşi, pana nu suntem pusi intr-o astfel de situatie habar nu aveti cat de greu este.

Unii ar spune ”Ce poate fi atat de greu, ca doar noi romanii ne pricem la toate!?! Cu toate acestea as veni cu cateva argumente. Trebuie să îţi aminteşti cuvintele pe care ar trebui să le fi ales cu grija înainte, lumea se uită la tine şi orice greşeala sau balbaiala va fi remarcată şi cand nu te astepti va fi „taxată”, chiar daca tacit. E greu pentru că nu e suficient să îţi aminteşti prezentarea, scenariul repetat adesea in oglinda, dar este absolut necesar un control permanent al inflexiunilor vocii, al tonului folosit, dar si asupra aspectului non verbal, studiat sau nu.

Stand pe banca, in aceasta zi de duminica frumoasa am identificat omul perfect al „scenei”.

De cate ori nu vi s-a intamplat sa observati pe strada oameni care vorbesc singuri.Oameni normali, adulti, tineri, chiar si copii.Mie imi par speakerii perfecti. Nu au trac, au un public numeros intotdeauna, apeleaza la un nonverbal simplu, necontrolat. Sunt impovarati de ganduri, de probleme, de grija zilei de maine, de educatia copiilor, de cum isi vor trata bolile, de neajunsurile multiple. Si evident multe pot fi motivele, chiar si banala intrebare „ce-i spun sefului pentru ca am intarziat??”

Urata evolutie a omenirii !
Pentru o bucata de paine sau un acoperis deasupra capului, trebuie uneori sa faci sacrificii supreme. Traim doar cu o senzatie ca suntem liberi.Unii dintre noi au ghinonul de a lucra intr-un mediu uman alterat si culmea, nu realizeaza acest lucru. Orice, numai libertate nu o putem numi.
Unii ajung sa ucida ca sa manance si altii frecvent mint ca sa-ti asigure traiul. Si toate astea in numele vietii. Mare paradox!! De cand ne nastem suntem “captivi” ai sistemului. Cu timpul devenim chiar mandri de acest lucru.  Priviti copiii cu revolta lor sincera. Au ochii mirati cand li se spune ,, asa trebuie, asa este normal , asa face toata lumea”. Am ajuns sa ne prefacem cu buna stiinta ca traim liber.

In aceasta societate bolnava, cu o clasa politica jalnica, cu o economie dezastroasa in care lait motivul principal este nefericita CRIZA,  noi oamenii , indiferent de clasa sociala din care facem parte, adesea privati de libertatea gandurilor si a faptelor noastre, vom ajunge adevarati maestrii ai artei de a vorbi in… public.

 

 

 

 

Leave a Comment